Nenea gurumicoreste se intreaba:

"Cand a inceput odiseea insingurarii si goliciunii noastre? "
Raspunsul la aceasta intrebare se afla in istoria umanitatii: cand omul a aterizat pe terra.

Nenea gurumicoreste ne spune ca :

"Nu intotdeauna, umanitatea a fost atat de golita de sacralitate. Dupa secolele de bigotism, superstitie, si furie odioasa impotriva a tot ceea ce scapa dogmei, conform unui principiu al echilibrului, au urmat altele care au exacerbat ratiunea si simturile."

Ne mai spune ca:

"La inceputul sec al XIX-lea, ateismul devenise el insusi noua religie. Intelectuali, filosofi si oameni de stiinta precum: Charles Darwin, Friedrich Nietzsche, Karl Marx sau Sigmund Freud au gasit tipare de interpretare ale cosmosului si ale omului, in care Dumnezeu nu mai avea loc."

Daca nu ar fi de ras, sigur ar fi de plans.

Nici cand Dumnezeu era proclamat Tatal suprem, Dumnezeu nu avea loc in tiparele gandirii si in viata umanitatii ca manifestare, ci doar ca verbalizare si prostire a multimii.

De ce ne place sa ne mintim?

Fie ca se autoproclama umanitatea ca fiind atee, sau ca fiind religioasa, lucrurile functioneaza in virtutea aceleasi legi, pe care Darwin a avut curajul sa o recunoasca.

Ne mai spune, gurumicoreste ca:

“Comunismul a fost o uluitoare incercare de orizontalizare a religiei, icoanele fiind inlocuite cu "chipul" conducatorilor. Preotii s-au transformat in activisti ideologici, iar crucea a fost inlocuita cu secera si ciocanul. Nici occidentul nu s-a lasatmai mai prejos fetisizand capitalul, banul devind idolul! Astazi, dupa experienta golirii de divin, omul simte din nou, in structurile sale dorul de Dumnezeu.”

Pe cine vrem sa pacalim?!

Pe noi sau pe ceilalti?!

Omul simte ce a simtit dintotdeauna (indiferent de secol)… nevoia de siguranta, protejare si apartenta la “un grup select”, fie ca e vorba de unul terestru, fie ca e vorba de unul din alte sfere.

In centrul unviersului unui sapiens, intotdeauna se afla sapiensul insusi, apoi alte “entitati”, functie de necesitati.

Nevoia de echilibru, dreptate, de viata mai buna, de echitate, a nascocit tot felul de teorii, care mai de care mai halucinante.

Mai ne spune, in final:

“Intotdeauna ne-am confrunat cu lipsa credintei noastre, si de aceea inca nu l-am gasit pe Dumnezeu…”

Poate ar fi fost bine sa spuna inainte de ce il cautam pe Dumnezeu?

Oreste, de ce il cauti pe Dumnezeu?
Nu e in tine?

Istoria umanitatii ne-a dovedit cu prisosinta, ca indiferent de credinta, indiferent daca il gasesc oamenii pe Dumnezeu sau nu (la nivel teoretic, evident), viata se deruleaza dupa acelasi principu: "Pielea imi e mai aproape decat camasa".

Nu trebuie sa mai cautam dovezi, le vedem pretutindeni: de la viata miculuiguru Oreste, pana la vietile patriarhilor, asa-numitilor sfinti etc. (Cu sublinierea faptului ca exista, e-adevarat, si ceva exceptii)

Cine din cei ce propovaduiesc "coborarea mintii in inima", o si face?!
Vorbim frumos, scriem carti, tinem conferinte, suntem traineri in patrunderea unor "secrete" pe bani, cu interese mercantile, in timp ce gura noastra verbalizeaza ceva, noi facem cu totul si cu totul altceva.

Dar...  asa contribuim la perpetuarea spiritualitatii, altfel ea ar deceda, precum un detinut in sala de judecata intrat in greva foamei.

Ne intretinem egoul intelectului pentru a nu ramane "goi" definitiv.

Undeva, cumva, trebuie sa umplem ceva...
Intrebarea suprema: si constiinta unde e in aceasta pendulare?!