El contine urmatoarele:
O fi real, nu o fi real, cert este că această căsuţă a păsărelelor imi pare o adevarată operă de artă. Iar peretele despăarţitor imi pare extraordinar - interpretez ca fiind paravanul care are drept scop protejarea puilor, să nu cadăa din cuib.
A fost o vreme când ploua cu păsări.
Mi se părea mie.
Şi erau albe, şi plecau dintre măslini
Sau evadau din colivii îngereşti.
Erau mii, milioane, şi mă plouau atât de tare,
Încât eram udă de pene până la piele.
Eram singură prin ploaie
Şi fugeam.
Iar stropii de pene
Îmi albeau pantalonii negri de viaţă
Când tropăiam prin băltoace.
Mi se părea că lumea mă priveşte sceptică
De pe la geamuri sau de sub umbrele;
Dar eram demult singură pe pământ.
Dispăruseră şi ele, casele,
Şi ei, copacii,
Şi el, pământul...
Alergam prin cerul de păsări albe,
Răvăşind stelele şi împrăştiind norii.
Nu mă gândeam de ce merit zborul alb,
Pentru că n-aş fi reuşit oricum să-mi amintesc;
Uitasem şi cum se gândeşte demult.
Simţeam doar,
fără să gândesc că simt, desigur,
Şi mă simţeam idee
Fără să ştiu că ideea se gândeşte
Acolo jos.
Şi aş putea să povestesc la infinit
De zborul meu de-o clipă, inconştientă clipă,
De zborul meu spre după infinit.
Şi ce ciudat! De fapt,
nu-mi amintesc concret nimic, nimic, nimic...
Dar ştiu...Am fost odată o pasăre albă,
Care plouam...O ştiu...
(Olga Mezin - Zbor alb)
